Demurger, Alain. Cavalerii lui Christos / trad. din lb franc.: Ovidiu Pecican. - Chişinău: Cartier, 2003. - 460 p.

Despre această carte
Nu există în franceză o sinteză despre ordinele religios-militare. Această carte nu are altă ambiţie decît aceea de a prezenta o privire de ansamblu asupra istoriei acestor ordine în timpul perioadei medievale, perioadă care le-a văzut născîndu-se, dezvoltîndu-se şi intrînd în declin. Autorul cărţii a vrut să demonstreze că există o "familie" a ordinelor religios-militare, şi de aceea, prezintă în două părţi cronologice indinspensabile o vedere sintetică asupra diferitelor aspecte ale organizării şi vieţii ordinelor, cu riscul aproximărilor şi, fără îndoială, al erorilor.
Documentarea şi literatura istorică, deşi ambundente, sunt inegale şi dispersate. Părţi întregi ale arhivelor ordinelor, înŢara Sfîntă sau în Spania, au dispărut; anumite ordine, mai puţin importante, sau foarte rău documentate. În fine, orientările diferite ale diverselor şcoli istorice fac dificilă sinteza: forfoteala actuală a producţiei spaniole este de un mare interes, dar istoricii acestei ţări s-au întors esenţialmentte către studiul patrimoniului ordinelor, ceea ce, fără îndoială, nu este partea cea mai originală a istoriei lor; la fel, producţia franceză este bogată în studii locale şi regionale.
Sursa imaginii: www.cartier.md

Din antichitate pînă în Evul Mediu: 1800 î. Hr. - 1492. Personalităţi care au schimbat istoria lumii. - Buc.: Rao, 2001. - 313 p.

Prefaţă
Cum să explici naşterea şi înflorirea lumii elenistice fără a analiza personalitatea lui Alexandru cel Mare? Care ar fi fost istoria Europei fără Augustus sau Carol cel Mare? Care ar fi fost destinul Angliei fără William Cuceritorul?
Fiecare epocă îşi are personalităţile sale, s-ar putea spune, atît de multe evenimente şi schimbări sunt indisolubil legate de cei care le-au iniţiat sau le-au realizat. Istoria lumii este cea a bărbaţilor şi femeilor de excepţie.
Astfel, primele mari religii şi primele organizări sociale coerente sunt acompaniate de apariţia "părinşţilor fondatori", personaje cu o biografie mai mult sau mai puţin mitică (Avraam, Hammurabi, Buddha, Lao-tse etc.). În mod similar, primele regate, dinastii sau civilizaţii poartă amprenta fie a unui faraon (Ahnaton, Ramses), fie a unui mare rege (Darius I), fie a unui poet (Homer).
Primele construcţii statale au fost opera unui Alexandru cel Mare, Asoka, unificatorul Indiei, Shih Huang-ti şi Liu Pang, creatorii Chinei, Cezar, Augustus, în al cărui imperiu se realizează unificarea religioasă prin apariţia unei noi religii - creştinismul - cuvîntul lui Iisus fiind răspîndit mai ales de Pavel sau de Augustus.
În lucrare sunt descrise personalităţi precum: Avraam, Hammurabi, Ramses al II-lea, Moise, David, Solomon, Homer, Nabuconodonosor, Buddha, Lao-Tse, Socrate etc.
Sursa imaginii: www.raobooks.com

Pastoureanu, Michel. Ursul: Istoria unui rege decăzut / M. Pastoureau; trad.: Em. Galaicu-Păun. - Chişinău: Cartier, 2007. - 464 p.

Sursa imaginii: www.cartier.md
"Nici un alt animal nu este mai abil în a face rău". Pliniu cel Bătrîn, "Istoria naturală"
Istoricul faţă cu animalul
Să fi fost Carol cel Mare cel mai înverşunat duşman al ursului pe care l-a cunoscut Europa? Istoricul este în drept să-şi pună această întrebare, într-atît de numeroase au fost masacrele acestei fiare pe vremea domniei sale. În Germania, acestea capătă un caracter sistematic în souă rînduri, în 773 şi în 785, de fiecare dată după o serie de campanii victorioase împotriva saxonilor. Cu siguranţă, viitorul împărat n-a omorît niciodată un urs cu mîinile sale, chiar dacă a fost, după spusele cronicarilor, un vînător redutabil, dar soldaţii săi, acţionînd sub ordinele sale, se dedau în pădurile Saxoniei şi Thuringiei unor goane distrugătoare de avengură.

La drept vorbind, duşmanii ursului nu sunt atît Carol cel Mare şi cetele sale, cît prelaţii şi clericii ce-i înconjoară. Ei sunt cei care i-au declarat război celui mai puternic dintre toate animalele prezente pe solul european şi au decis exterminarea sa, cel puţin pe pămînt german. Şi asta, dintr-un motiv exact: la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în toată Saxonia şi în regiunile învecinate, ursul este uneori venerat ca un adevărat zeu, constituind obiectul de cult care poate lua forme frenetice sau demoniace, în special printre războinici. Trebuie neapărat eradicate pentru a converti popoarele barbare la religia lui Christ. O sarcină dificilă, aproape imposibilă, deoarece cultele respective nu sunt nici de dată recentă, nici de suprafaţă. Ele vin de departe, de foarte departe, cu siguranţă din timpurile anterioare perioadei romane - mai mulţi autori latini fac deja aluzie la acestea -, şi sunt încă prezente de-a binelea în Germania profundă din epoca caroligiană.