Poezia Șalul verde de Spiridon Vangheli

Scrie original și emoționant. Versurile lui sunt pe buzele copiilor, care îl apreciază pentru ceea ce este și pentru ceea ce scrie. Versurile sunt incluse în programa școlară ceea ce demonstrează că opera lui Vangheli e plină de sens.
În acest sens, vă propunem o poezie, care este solicitată de copii și anume Șalul Verde, care este dedicată celei mai scumpe ființe de pe pămînt - mama.
Această poezie o puteți găsi în cartea Balade a lui Spiridon Vangheli, editată în Chișinău, editura Cartea moldovenească, 1966.

Țarina-i pustie,
Doar un plug s-aude
Și-un glas de femeie.
Ară cîmpu-o mamă,
Șchiopătînd prin țărnă,
Că și-a spart piciorul
Într-un colț de furcă.
Sara crapă lemne
Și ațîță focul,
Mai tîrziu, pe lună,
Singură cu gîrla
Rufele descurcă.
Are mama, are
Șase prunci cît bobii.
Pe la miezul nopții
Cîntă: „Nani-nani,
Las'că mama face
Și vă crește oameni.
Dimineața mama
Umblă cu suveica:
Iaca iarna vine,
N-are cușmă, n-are
Măcar cel mai mare -
Cine-a prăpădit-o
S'o găsesc în drum?
Podu-i fără pîne,
Grajdul vrea o vacă
Și hogeagul cere
Sus, pe casă, fum.

De-ar trăi tăicuțul,
Tot mai bine ar fi...
S-a'ncîlcit în gînduri
Măiculița-mamă:
- Doamne, ce mă fac?!
Nici a doua noapte
N-a închis o geană
Cu alt pumn sub cap.
La aprins de ziuă
Și-a trezit, în șoaptă,
Fiul cel mai mare:
-Mama mi te lasă
Gospodar acasă.
Nu umblați cu focul,
Nici pe la fîntînă,
Am să viu degrabă.
Și pe nemîncate
A ieșit pe poartă
Cu un băț în mînă.

Unde își termină
Cîmpul o cărare,
Mama 'ncepe alta
Și o mută pasul
Într-un fund de zare.
Ca o căprioară
Tîrîe-un picior...
Cine a rănit-o,
Care vînător?
Au de ce izvorul
Linul, se-nroșește?
Iarba-n urma mamei
Roșu înflorește?

Corbii negri, corbii
Zbord de-asupra ei?
Au și corbii acasă
Pui prea mititei...
Nimeni n-o oprește,
Nimeni nu-i îngîndă,
Unde se grăbește
Cu un băț în mînă?

Întrebînd drumul de vrăbii,
A tot mers măicuța
Pînă a ieșit
Din Țara Pelinului,
Apoi a dat
În țara Nopților:
Cărarea
Îi fugea de sub picioare,
Prin iarbă
Umblau în cruce jivinele,
Porumbeii îi căutau
Fața și mînile
Și-i sfîșiau hainele,
De asupra capului,
Înnegrind noaptea,
Croncăneau corbii...
Dar mama a tot mers
Pînă a ajuns
La curtea Soarelui
Care era atunci pe pămînt.

Ea credea să afle
Un măreț palat,
Dar găsi o casă
Ca la ei în sat.

Soarele-frumosul
Nu era acasă,
Luna sta pe prispă
Palidă la față,
Doi copii-luceferi
Legăna în brață.

Mama bate-poartă
Și aude pași:
- Bună vreme, Lună,
Sănătate vouă,
Doi luceferași!
-Doamne, tu, măicuță?
Ai adus o veste?
-Unde-i neica Soare?
- Cum îi el, cu drumul?
-Am o rugă, Lună:
În cămara lui
Spînzură în cui
Traista mea cu zile.
Soarele, cum știi,
Îmi dă cîte una,
Tu îmi dai de-asemeni
Cîte-o noapte numa -
Nu-mi ajung, bunică,
Dă-mi acasă, traista,
Las'că-mi fac eu parte.
Mă așteaptă fiii
Și e loc departe.

- Prea te-ncumeți, maică.
- Am venit deatîta,
Rogu-te, dă-mi traista,
Ai și tu luceferi.
- Bimr, - zise Luna, -
Fac pe voia ta,
Dar șă știi femeie,
Că la fundul trăistii
Este un șal verde -
Cînd îl pui în umeri,
Nu te poți mișca.

De-i lua din traistă
Într-o săptămînă
Zilele pe-o lună,
Într-o lună numai
Zilele pe-un an -
Mai degrabă, mamă,
Îmbrăca-vei șalul...
-Ce să-i faci, preabună,
Șalu-i tot al nostru,
Fiii dacă-ar crește
Și să-și afle rostul.

... Se întoarce mama
cu trăistuța-n spate,
tristă și voiasă.
Gîndul o întrece,
Fuge înspre casă:
„Gospodarii mamei,
Porumbeii mei,
Cine vă aruncă
Dimineața mei?
Nu vă temeți sara?
Luați sama mîcăi
Să nu vă încolțească
Mița aripioara.
Iaca vin, s-aproape,
Mă întorc de-acum.
Mai răbdați o noapte
Și-mi ieșiți la drum...”

Pe-amurgite mama
Dă de un izvor.
Răcorindu-și gura,
S-a lăsat în iarba
De pe cel Tăpșan.
Cum era trudită
Adormi buștean.

Corbii negri, corbii,
Ce zburau pe-aproape,
Vin și-i fură traista
Și-o deșartă noaptea
Peste lunci, hîrtoape.

Unde scutur traista,
În mijlocul toamnei
Pomii dau în floare,
Hăul înverzește
Și s-aude-n cîmpuri
Behăit de oaie,
Măcăit de rață
Și-un cucoș cucoș cum cîntă
Corbii dau ospățuri.
Se trezesc și lupii,
Vilpile s-aadună...
Numai mama doarme
Într-o văgăună.
Pe la zori măicuța
S-a trezit și-ngînă:
-Doamne, ce-o fi asta?
Parcă mă ia frigul.
Cînd se uită-n apă,
Vede o bătrînă:
Părul i-i ca varul,
Zbîrcituri pe față,
Crețituri pe mînă.

- Unde-i traista, doamne?
Am avut o traistă! -
Cîmpul verde tace
Și își scutur floarea
Întristați, copacii...
O găsește mama
Hăt, pe un răzor.
Fără băieri traista
Și într-însa numai
Fărmături de zile,
Lacrime și dor:
O, sări-le-ar ochii!

Mama hai cu pasul
Înspre sat, de vale.
N-o cunosc copiii,
Nu-i aleargă-n cale,
Fiul cel mai mare.
Lîngă pragul casei
Scoate ea din traistă
O cușmuță veche,
Trei cămăși de pînză,
Pîsle - o pereche,
Mampasele scoate,
Pîine și cu sare...

- Asta-i mama, mama! -
Sar voioși micuții.
Dar de ce nu rîde
Fiul cel mai mare?

Pînă-n sară mama
Murui cuptorul,
A tras brîu la casă
Și-a sădit la poartă
Un copac în floare.
Iar adăuzi, doamne,
Cît de nant îi pare
Pragul de la ușă!...
Mîinele-s străine,
Soarele e veșted,
Cerul de cenușă.

_ Mamă, - o dezmiardă
Fătul cel mai mare, -
Am și eu o traistă,
Tot la tuța Soare.
O să-l rog să-ți deie
Zile de la mine.
- Nu, băiatul mamei,
Lasă-le să crească,
Că sînt mititele.
Eu mai am putere. -
Și s-a dus să are.
Dar în vîrf de deal
Urma i se pierde -
Mama se preface
În morman de țărnă
Și îmbracă mama
Șalul cela verde.


(Sursa imaginii www.timpul.md)