Gustave Flaubert se naște pe 12 decembrie 1821 la Rouen, la spitalul unde tatăl lui era chirurg. Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-sur-Seine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris și a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-șef la spitalul mai sus amintit, unde își avea, de altfel, și domiciliul. Energic, perseverent, cu un ascuțit simț al datoriei, celebru ca practician, el a format o școală de tineri chirurgi, care i-au purtat venerație și recunoștință. În 1854 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepțională de om și medic. Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recunosc în portretul doctorului Larivière din "Doamna Bovary". Mama scriitorului, Anne-Justine-Caroline Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de medic, orfană de timpuriu, a îmbrățișat de la început concepțiile soțului ei și a rămas toată ființa cea mai apropiată de Gustave. Achille Flaubert, fratele mai vârstnic cu nouă ani a lui Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu s-a ridicat la înălțimea acestuia. Relațiile dintre cei doi frați au fost destul de reci. Caroline Flaubert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile Homard; moartea ei, survenită la nașterea unei fetițe, care va fi crescută de Gustave și de doamna Flaubert, a fost una dintre cele mai adâci dureri încercate de scriitor.
Atmosfera sumbră a spitalului unde și-a petrecut copilăria, neliniștile tatălui hărțuit de responsabilitate și doborât de trudă, disecțiile la care asistă mai mult în secret, toate acestea își vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter înclinat spre pesimism și melancolie, dar vor imprima duritate, migală și exactitate viitoarei munci scriitoricești.
În luna februarie 1832 Gustave intră ca extern la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o tristă amintire pentru o anume educație romantică, desuetă, care împingea mulți elevi la viciu și adesea la sinucidere. Supraîncărcarea volumului de materii predate, învățarea mecanică îl dezgustă pe adolescent, care reface trăirile de atunci în pateticile pagini ale "Memoriilor unui nebun": "Mă mai văd așezat, pe băncile clasei, absorbit în visele mele de viitor[...] în timp ce pedagogul râdea de versurile mele latinești, iar colegii mă priveau batjocoritor". Citește cu pasiune pe Byron, Goethe, Shakespeare, Cervantes. În 1825 scrie primele povestiri: "Un parfum de mirodit", "Ciumă la Florența", "Turbare și neputință", istorii de certă influență byroniană, de factură pesimistă.
Flaubert o cunoaște la Trouville pe Elisa Schelesinger, soția (nelegitimă mult timp) a unui afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o cinste și de o puritate ireproșabile, care rămâne toată viața marea pasiune a scriitorului; episodul întâlnirii este povestit amănunțit în "Memoriile unui nebun", unde tânăra doamnă se numește Marie; ea va deveni modelul lui Marie în "Educația sentimentală".
"Memoriile unui nebun", roman terminat în 1838, este un jurnal al crizei sentimentale pe care o traversează un adolescent exaltat; este vizibilă influența "Confesiunilor" lui J. J. Rousseau, a "Confesiunii unui copil al secolului" a lui A. de Musset (apărută chiar în același an), iar ecourile ei se vor răsfrânge tardiv în "Confesiunea lui Claude", primul roman a lui Émile Zola.
În 1837 publică povestiri fantastice ("Vis de infern", Quidquid volueris"), romanul "Pasiune și virtute", în care se schițează portretul doamnei Bovary, iar în 30 martie, apare în revista "Colibri", "O lecție de istorie naturală", povestire care aduce un ton nou, satiric, antiburghez caracteristic întregii creații realiste flaubertiene.
Flaubert, Gustave. Trei povestiri / G. Flaubert; trad.: A. Boldur. – Iași : Polirom, 2004. – 216 p.
E vorba de povestirile Un suflet curat; Legenda sfîntului Iulian Ospitalierul și Irodiada. „Aceste Trei povestiri (1877) sînt capodopere absolut perfecte, create cu forța unui poet sigur de arta lui, și despre care nu trebuie să vorbim decît cu admirația respectuoasă pe care o datorăm geniului. Pentru că Flaubert a știut să atingă o formă esențială și definitivă unde fiecare frază, fiecare cuvînt au rațiunea lor de a fi necesară și fatală și căreia este imposibilă să-i mai schimbi cva, așa cum n-o poți face nici într-o odă a lui Horațiu sau într-o fabulă de La Fontaine.” Théodore de Banville.
Nu vom intra în detalii vis-a-vis despre ce presupune fiecare povestire în parte, dar după cum afirmă și Maurice Bardéche Un suflet curat este cea mai frumoasă dintre cele trei povestiri ale lui Flaubert, deși mai puțin dificilă și mai puțin strălucitoare decît Legenda sfîntului Iulian Ospitalierul și Irodiada.
Flaubert, Gustave. Salambo : roman. – Chișinău : Venus, 1994. – 302 p.
Romanul Salammbo este o capodoperă a literaturii universale. Prima apariție a romanului a fost în anul 1862, urmînd ulterior reeditări sistematice și traduceri în diverse limbi. Romanul este o tragică poveste de dragoste evocată cu violență și fără prejudecăți. Acțiunea romanului se petrece în Cartagina, după înfrîngerea cetății de către romani. În colecțiile bibliotecii este și traducerea în limba rusă a romanului.
Flaubert, Gustave. Ispitirea sfîntului Anton / G. Flaubert; trad.: M. Murgu. – București : Univers, 1977. – 198 p.
Într-o scrisoare către prietenul său Alfred Le Poittevin, Flaubert consmenează ideea precum că: „Am văzut un tablou de Breughel înfățișînd Ispitirea sfîntului Anton, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc să scriu teatru Ispitirea sfîntului Anton; dar pentru nu sunt eu omul cel mai potrivit. Prima versiune a Ispitirii, la care Flaubert lucrează cincisprezece luni este considerat un eșec. În anul 1856, după ce publicase Doamna Bovary, începe să lucreze iar la Ispitirea Sfîntului Anton, modificînd textul în sensul temperării excesului de imaginație și lirism și reeducîndu-l astfel la jumătate.
Mai este o ediție a acestei cărţi editată în anul 1992 la Editura Acific.
Flaubert, G. Jurnale de călătorie / G. Flaubert; trad., selecție, tabel cronologic și note: M. și P. Izverna; prefață: I. Mavrodin. – București : Ed. Sport-Turism, 1985. – 280 p.
„Ediția de faţă cuprinde o selecție din cele importante însemnări de călătorie ale lui Flaubert, și anume fragmentele cele mai semnificative din operele: Călătorie în Bretania (scrisă în colaborare cu Maxime du Camp în 1847; capitolele cu număr impar îi aparțin lui Flaubert și au un statut de operă autonomă) Egipt (scrisă în 1849-1850); Atena și împrejmurimile ei (scrisă în 1852); versiunea integrală a Cartaginei (scrisă în 1858). Textele sînt importante atît ca notații de călătorie în sine, prin caracterul lor documentar, cît și ca material care va alimenta viitoarea creație flaubertiană” afirmă traducătorii romanului în Notă asupra ediției.
Flaubert, G. L’Éducation sentimentale. – Moscou : Editions en Langues Etrangeres, 1962. – 542 p.
Romanul descrie viaţa unui tânăr (Frederic Moreau), care trăiește în anul cînd a avut loc revoluţia de la 1848, dar şi întemeierea celui de-al Imperiului francez al doilea rând, şi dragostea lui pentru o femeie mai în vârstă (bazat pe soţia al editorului muzica Maurice Schlesinger, care este portretizată în carte ca Jacques Arnoux). Flaubert pe multe dintre experienţele protagonistului (inclusiv pasiune romantică), pe propria viaţă. El a scris de lucru în 1864: „Vreau să scriu istoria morală a oamenilor din generaţia mea - sau, mai precis, istoria de sentimentele lor. Este o carte despre dragoste, despre pasiune, dar pasiunea, cum ar fi poate exista în zilele noastre - şi anume inactive.”
Tonul romanului este prin rotaţie ironic şi pesimist. Personajul principal, Frédéric, de multe ori se dă la bilete de avion romantice de fantezie. Personajele Educaţiei sentimentale sunt marcate de capriciile şi de auto-interes. Frederic, personajul principal, este îndrăgostit nebuneşte iniţial cu Madame Arnoux, dar tot romanul se încadrează şi în afară de dragoste cu ea. Mai mult, el este în imposibilitatea de a decide cu privire la o profesie şi în schimb viaţa pe moştenirea unchiului său. Alte caractere, cum ar fi domnul Arnoux, sunt la fel de capricioase cu mediul de afaceri ca Frederic este cu dragoste. Fără a materialismului lor şi de "cult instinctivă de putere", aproape întreaga distribuţie ar fi complet fără rădăcini. Aceasta a fost hotărârea lui Flaubert de ori său, precum şi aplicabilitatea continuă a cinismului care merge un drum lung în explicarea recursul romanului de durată. (Sursa informației – www.wikipedia.org)
Flaubert, G. Corespondență / G. Flaubert; selecția și traducerea textelor: L. Alexandrescu-Pavrovici. – București : Univers, 1985. – 605 p.
Avatarurile corespondenței lui Flaubert seamănă cu cele ale oricărei corespondențe consemnate de istoria literară. În acest volum sunt incluse scrisorile lui G. Flaubert scrise în anii 1830-1880. Flaubert moare în anul 1880. În anii 1883-1884, nepoata acestuia, Caroline, va juca un rol nefavorabil în ceea ce privește publicarea scrisorilor unchiului său, se gîndește „să-i citească memoria și să cîștige ceva bani” (cf. Prefața lui Jean Bruneau la ediția Pléiade, p. XII).
Flaubert, G. Bouvard și Pécuchet / G. Flaubert; trad., pref. și note: I. Mavrodin. – București : Grupul editorial Art, 2007. – 330 p.
Sunt trei ediții a acestei cărți în limba română, engleză și o ediție în limba rusă.
Eroina acestui roman, Emma, este fiica unor tarani instariti, educata la calugarite si hranita spiritual cu lecturi romantice. Ea va porni in viata aspirand la niste idealuri false, nerealiste, visand la un stil de viata aristocratic care sa o scoata din platitudinea societatii mic-burgheze in care este silita sa traiasca.
Creandu-si un sistem de aspiratii total neadecvate vremii si mediului sau social, Emma va suporta cu greu casatoria cu Charles Bovary, un medic de tara cumsecade, dar marginit si lipsit de ambitii.
Placiditatea sotului, monotonia oraselului de provincie, meschinaria societatii in care traieste, lipsa de orizont o imping la adulter, prin iubirile succesive pentru Leon si Rodolphe.
Dupa o serie de esecuri, constienta de dezastrul sau moral, cauzat de naruirea visurilor, si avand in fata perspectiva unui dezastru de ordin financiar, Emma se sinucide.Emma este o victima a educatiei romantice.
Caracterul tipic al acestui personaj si succesul romanului au facut ca numele sau sa devina un substantiv comun - "bovarism", care desemneaza aspiratia iluzorie a unei persoane de a-si depasi conditia, fara a avea capacitatea necesara pentru aceasta.
in romanul Doamna Bovary Flaubert alterneaza elementele romantice (pasiunea violenta) cu cele realiste (in zugravirea societatii contemporane).
Romanul infatiseaza intr-un amplu tablou societatea franceza in timpul domniei regelui Ludovic-Filip, surprinzand in mod realist inechitatile sociale ale vremii.
Gaultier, Jules de. Bovarismul / Jules de Gaultier; trad.: Ani Bobocea. – Iași : Institutul European, 1993. – 211 p.
Este o carte ce reflectă opera lui Gustave Flaubert, dar și fenomenul bovarismului. Sunt patru părți: patologia bovarismului; bovarismul adevărului; bovarismul, lege a evoluției și realul. În fiecare capitol tratează diverse aspecte ce ține de: personaje de comedie; tradiția ca principiu al unui bovarism tragic; bovarismul indivizilor; ideea generală ca mijloc al bovarismului etc.
Sursa biografiei - www.wikipedia.ord; sursa rezumatului - www.referatele.com
