23.02.2011

24 februarie este ziua Dragobetelui, zeu al tinereţii, al dragostei şi al bunei dispoziţii.

24 februarie este ziua Dragobetelui, unde acesta e zeu al tinereţii, al dragostei şi al bunei dispoziţii.
Conform tradiţiilor, de Dragobete fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântand şi căutand primele flori de primavară. Fetele strîngeau în această zi ghiocei şi viorele pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra pînă la Sânziene, cînd le aruncau în apele curgatoare.
Un alt obicei e că în dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strîngeau zăpada proaspată, o topeau şi se spălau cu apa obţinută, crezând că vor avea părul şi tenul placut admiratorilor.
Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, fiind o sărbătoare a tinerilor care ieşeau la o horă în sat.
Dragobetele era sărbatorit în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se consideră că el este fiul Dochiei şi primul deschizator de primavară.
Obiceiurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerabdare de toţi tinerii au fost în bună parte uitate, păstrîndu-se doar în amintirea bătrînilor. În ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvîrşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfînt Valentin care nu are nici o legatură cu spiritualitatea românească.
În prezent, tradiţiile naţionale sunt uitate. Doar bunicii noştri, stînd „la gura sobii” pot să ne vorbească de aceste obiceiuri uitate deja.
În colecţiile Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” am găsit cîteva cărţi şi articole din ediţiile periodice care fac referinţă la sărbătoarea Dragobetelui: semnificaţie, istorie, tradiţii/obiceiuri.

Ghinoiu, Ion.Obiceiuri populare de peste an: dicţionar.- Bucureşti: Ed. Fundaţiei culturale Române, 1997.- 285 p.

Dicţionarul în cauză face trimitere la sărbătoarea de Dragobete şi care este definit în felul următor:
Dragobete 1. Zeul tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 şi 28 februarie; 1 şi 25 martie), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile romîneşti. În unele tradiţii Dragobete este condiderat cap de primăvară, Cap de vară, fiu al – Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional - Lăzărică. Dragobete este indentificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă (Muntenia, Dobrogea, Oltenia , Transilvania). 2. Sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaş nume.
Dragobete cap de primăvară - divinitate populară, sinonim cu – Dragobete celebrat la 1 martie, deschzător de primăverii, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile romîneşti.

Dragobete cap de vară - divinitate populară, sinonim cu – Dragobete fiul - Dochiei, deschizător al verii, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti.


Cristea, Julia Maria. Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri....- Bucureşti: Oscar print, 2002.-369 p.


Dragobetele nostru stăbun

Este păcat că a intrat de mult în uitare Dragobete zis şi Dragomir Iova, Ivan Dagobete, Cap de Primăvară - tînărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei milenare romîneşti, un corespondent similar divinităţilor antice ale dragostei şi naturii, precum Adonis, Eros. Telepinus, Osiris, Cupidon, Kupalo. S- a emis ipoteza că Dragobetele poate fi “ înrudit ” cu zeii străvechi greco- romani de tipul lui Pan, care are picioare, coarne şi blană de ţap ce dănţuia primăvara prin pădure. Dragobetele era indentic cu Năvalncu- un personaj similar din folclorul românesc, un tînăr iubăreţ, focus, înflăcărat, care năucea minţile fetelor şi nevestelor tinere şi pentru acea Maia Domnului l-a pedepsit, transformându-l într-o plantă cei poartă numele, folosite în vrăjile de dragoste.

Verdeş, Eudochia. Dragobetele, sărbătoarea românească a dragostei : Preocupările vârstei de răspîntie // Florile dalbe. - 2009. - 19 febr.

Articolul dat ne vorbeşte despre sărbătoarea Dragostei şi bunăvoineţei şi că anume ca această sărbătoare ştie să descopere misterele dragostei şi celor îndrăgostiţii.

Cireş, Serghei protoiereu; Deliu, Ludmila ziarist
Dragobete şi credinţa creştină : [interviu cu protoiereul S. Cireş] ; Deliu, Ludmila ziarist // Ziarul Liber . - 2009. - 17 febr.(Nr 70) . - P. 4.


În interviul acordat Ziarului Liber, protoiereul Sergiu Cireş vorbeşte despre ceea ce crede obiceiurile de Dragobete, originea lui şi influenţele creştine a sărbătorii.

Mârza, Adriana
Dragobetele şi literatura :[despre sărbătoarea petrecută la Liceul, "Dante Alighiei" din capitală] // Lit. şi arta . - 2008. - 28 febr.(Nr 9) . - P. 6


În acest articol se vorbeşte despre organizarea sărbătorii Dragobetelor la Liceul "Dante Alighieri" din Chişinău, precum şi impresiile copiilor vizavi de sărbătoarea în cauză.

Dragobetele [sărbătoarea dragostei la români] // Flux : ed. de vineri . - 2008. - 22 febr. (Nr 7). - P. 8

Dragobetele este săbătoarea dragostei, dar a celor îndrăgostiţi. În tradiţia populară a românilor există multe obiceiuri frumoase, care, din păcate, în prezent nu sunt cunoscute respectiv sunt date uitării.

Sîrbu, Svetlana. Ziua Sfîntului Valentin şi Dragobetele : [14 februarie şi 24 februarie] // Făclia . - 2008. - 02 febr.(Nr 5) . - P. 11

Două sărbători: prima care are priză la public în timp ce a doua este lăsată în umbră. Pentru care sărbătoare ar trebui să optăm?

Vasilache, Raisa. Dragobetele : [despre Dragobetele sărbătoarea dragostei, obiceiuri, datini străvechi] // Lit. şi arta . - 2008. - 21 febr.(Nr 8) . - P. 8

Raisa Vasilache, în articolul său, abordează un subiect de actualitate – Dragobetele – menţionînd sărbătoare în sine, care se uită, obiceiurile uitate, încercînd să scoată în evidenţă datinile străvechi şi să reactualizeze ceea ce e deja uitat.

Maria Bivol, bibliotecar

17.02.2011

Expoziţie virtuală: colecţia Cartea de pe noptieră a editurii Humanitas din Bucureşti la Biblioteca Municipală "B.P. Hasdeu"

Cărţile propuse le puteţi găsi la Biblioteca Municipală "B.P. Hasdeu" (Sediul Central), Chişinău, bd Ştefan cel Mare, 148

Barbey D’Aurevilly, Jules. Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan. – Bucureşti: Humanitas, 2008. – 110 p.
Personajele feminine din Perdeaua stacojie şi Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan (cele mai cunoscute nuvele din culegerea Diabolicele de Barbey d’Aurevilly) pot intra în categoria „îngerilor căzuţi”.
Fragment:
Cu mulţi ani în urmă, plecam la vînătoare de păsări de baltă în mlaştinile din vest şi, cum nu exista pe atunci cale ferată în ţinutul unde urma să călătoresc, luam digilenţele de ***, care trecea pe la răscrucea castelului din Rueil. În cupeu se afla în acel moment o singură persoană. Persoana aceasta, absolut remarcabilă, în toate privinţele, pe care o cunoşteam fiindcă o întîlnisem de multe ori în lumea bună, era un bărbat căruia îmi veţi îngădui să-i spun vicontele de Brassard. Precauţie probabil inutilă! Cele cîteva de oameni care alcătuiesc la Paris lumea bună sunt în stare să treacă aici numele lui adevărat... Era cam cinci după-amiază. Soarele lumina cu mai puţină putere un drum prăfuit, străjuit de pajişti şi de plopi, pe care pornirăm în galopul a patru cai vînjoşi; le vedeam crupele musculoase săltînd greoi la fiecare pocnet de bici a vizitiului – vizitiul, imagine a vieţii, care întotdeauna la plecare pocneşte prea tare din bici!

Botton, Alain de. Despre farmecul lucrurilor plictisitoare. – Bucureşti : Humanitas, 2010. – 101 p.
Ce se petrece în sufletul unui bărbat necăsătorit în timpul unei călătorii cu trenul, locurile încărcate de tristeţe de pe şosele sau oraşe, apoi aeroportul, grădina zoologică, farmecul ascuns al Zürichului sunt cîteva pretexte pentru o privire blîndă şi consolatoare către lumea obişnuită în care trăim. Dacă v-aţi săturat de aventurile lui Superman, dacă sunteţi melancolici, vă puteţi odihni în aceste pagini.
Fragment:
Nicăieri farmecul aeroportului nu e mai concentrat ca în ecranele televizoarelor, suspendate în şiruri de plafoanele terminalului, ce anunţă plecarea şi sosirea zborurilor, a căror lipsă a conştiinţei de sine estetice, ale căror cadre iscusite şi texte prozaice nu face nimic să le mascheze încărcătura emoţională sau interesul plin de imaginaţie. Tokyo, Amsterdam, Instambul, Varşovia, Singapore, Rio. Ecranele poartă întreaga rezonanţă poetică a ultimului rînd din Ulise de James Joyce: pe neaşteptate, o mărturie a locului unde a fost scris romanul şi, nu mai puţin important, un simbol al spiritului cosmopolit din spatele compoziţiei: „Trieste, Zürich, Paris”.

Van Booy, Simon. Vieţile secrete ale îndrăgostiţilor. – bucureşti : Humanitas, 2009. – 199 p.
Impresii, comentarii:
Abandonează-ţi familia, copii şi prietenii; dă-ţi demisia şi renunţă la alte angajamente, lasă să ţi se ardă mîncarea în cuptor... şi afundă-te în lectura acestei cărţi. Viaţa adevărată pare falsă cînd îl citeşti pe Simon Van Booy. Martin Page
Fragment:
Azi-dimineaţă m-am trezit şi aveam cincisprezece ani. Fiecare an e ca şi cum ai pune o haină nouă peste cele vechi. Uneori bag mîna în buzunarele copilăriei mele şi scot diverse lucruri.
Michel a zis că după ce vine de la magazin ieşim să sărbătorim – poate un film sau la McDonald pe bulevardul Voltaire. Michel nu e tatăl meu adevărat. A crescut în Paris şi a ispăşit o pedeapsă în închisoare. Cred că era obişnuit să fie singur, dar deja locuim de atîta timp împreună, încît nu mai sunt sigur că ar putea să supravieţuiască fără mine.

Süskind, Patrick. Parfumul / trad. din lb germană: G. Tartler. – Bucureşti: Humanitas, 2008. – 254 p.
Îţi poţi închipui, cititorule, o lume formată numai din parfumuri, duhori, miresme? Ţi-ai dat seama că vechiul şi noul se pot distinge prin miros, că orice cută a trupului tău e receptacul de miresme şi că totul în lume are o amprentă olfactivă?
A fost odată un bărbat care a descoperit în distileria trupului său un parfum trecător pe care voia să-l stăpînească pentru totdeauna: parfumul de tînără femeie.
Observaţia criticului: Cadrul este Franţa de secol XVIII. Cartea poartă unul dintre semnele de recunoaştere a capodoperei: îţi schimbă imaginea asupra lumii de azi. O îmbogăţeşte.
Fragment:
În secolul al optsprezecelea trăia în Franţa unul dintre cei mai geniali şi mai detestabili bărbaţi dintr-un veac nu sărac în personaje geniale şi detestabile. Povestea acestuia va fi istorisită în rîndurile ce urmează. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille, şi dacă, spre deosebire de numele altor monştri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte.

Arpino, Giovanni. Parfum de femeie / trad. din lb ital.: S. Mărculescu. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 190 p.
Într-o călătorie de şapte zile, un bărbat orb şi ciung îl învaţă pe foarte tînărul său însoţitor să vadă întunericul şi femeia. Pentru unul s-ar părea că e prea tîrziu, pentru celălat este încă prea devreme. Între cei doi ia naştere o prietenie stranie, în care nu se ştie cine are nevoie mai mare de ajutor.
Romanul Întunericul şi mierea a fost ecranizat de două ori, cu titlul Parfum de femeie: prima dată în 1974, cu Vittorio Gassman în rolul orbului, apoi în 1992, cînd, pentru acelaşi rol, Al Pacino a obţinut Oscarul.
Fragment:„De-ar ploua. O nenorocire. Un milion pentru potop” continua el să bombăne.
Şedem faţă-n faţă în latura ferită de soare a compartimentului, vîntul aducea rafale fierbinţi prin geamurile lăsate în jos. Încă o oră de călătorie, apoi Genova. Cîmpia pleoştită, umflată pe alocuri de neaşteptate coline hirsute, se rotea în lumina matinală ca sub o umbrelă cenuşie.
Începuse să se plîngă şi să arunce acuzaţii pline de dispreţ încă din primul moment: de vara odiosă şi insuportabilă, de catifeaua iritantă s băncilor, de trenul pustiu. Marea viteză a rapidului, zguduind vagoanele, ne zădărnicise orice încercare de a ne plimba pe culoar.

Cărtărescu, Mircea. De ce iubim femeile. - Bucureşti : Humanitas, 2009. – 173 p.
Mircea Cărtărescu este considerat un poet în vogă. Lucrările sale au cucerit şi impresionat publicul. Lucrarea în cauză este „un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu.
Un omagiu adus femeilor „pentru că sunt femei”.
Fragment
Pentru D., vingt ans après:
Cînd am cunoscut-o pe D. (pe care într-una din povestirile mele am numit-o Gina), mă credeam un fel de supercamion al visului. Îmi pregăteam fiecare noapte ca pe o gală de box în care-mi puneam în joc centura cu diamante contra tuturor Challenger-ilor. Îi învinsesem, credeam eu, prin K.O. pe Mandiargues, Jean Paul, Hoffmann, Tieck, Nerval, Novalis, la puncte pe Kafka şi prin abandon (în runda a şaisprezeea) pe Dimov. Fiecare carte pe care o citeam pe atunci era o halteră ridicată, fiecare poem era un extensor, orice plimbare – un şir lung de flotări, orice privire (cum priveam pe-atunci un capac de stilou sau o ascuţitoare de pe masă atît de intens şi de impersonal încît totul dispărea împrejur, iar lucrurile astea se ridicau în privirea mea întregi, văzute din toate părţile odată şi înţelese în tăria la pipăit şi în chimismul suprafeţelor lor de metal şi plastic ca şi cînd nu ar fi fost în afara corpului meu, ci ar levita – cum şi levitează – în aerul de aur am minţii mele) – un exerciţiu de concentrare pentru noaptea care urma, un antrenament pentru o nouă partidă de vis.

Oz, Amos. Deodată în adîncul pădurii. – Bucureşti: Humanitas, 2010. – 145 p.
„Un sat înconjurat de munţi, la capătul lumii. Un loc tăcut, trist, blestemat, din care într-o noapte au fugit toate animalele. De atunci, locuitorii nu se mai aventurează în pădure. Doi copii, Maya şi Matti, se hotărăsc să dezlege misterul şi pătrund în pădurea adîncă, gata să înfrunte tenebrele şi pe Nehi, Duhul Muntelui... Cam aşa sună pe scurt esenţa acestui roman. Ce se întîmplă mai departe, care sunt detaliile, rămîne de... citit carte în întregime.
Impresii: O fabulă despr exil şi excludere, despre virtuţile inocenţei, despre forţa memoriei şi a cuvîntului. – Lire
Fragment: Căci o spaimă cumplită umplea satul noaptea. În fiecare noapte întreaga lume de afară era a lui Nehi, Duhul Muntelui. În fiecare noapte – aşa le şopteau părinţii copiilor în dosul obloanelor de fier închise – Nehi Duhul Muntelui coboară din palatul său negru aflat dincolo de creste şi de păduri şi trece prin case ca un strigoi, în căutarea unor semne de viaţă. Dacă se întîmplă să dea peste vreun cal-de-iarbă rătăcit, vreun licurici însingurat pe care l-a suflat pînă aici vîntul iernii, sau chiar o gîză ori o furnică, odată îşi desface mantia întunecată şi prinde capcana ei orice vieţuitoare, şi înainte să mijească zorii zboară îndărăt la castelul lui plin de lucruri îngrozitoare, aflat dincole de cele mai depărtate păduri de pe frunţile veşnic învăluite de nori ale munţilor.

Bach, Richard. Pescăruşul Jonathan Livingston. – Bucureşti: Humanitas, 2009. – 94 p.
Pescăruşul Jonathan Livingston este cea mai citită parabolă. Nu e important că povestea vorbeşte despre ordine şi dezordine, despre conformism şi disidenţă, despre cîrdul care cîrîie şi solitarul care tace şi zboară. Nici relaţia maestru-discipol nu este cel mai important lucru în această istorie şi nici exemplara lecţie de libertate pe care o primim. Important este însă felul în care răspunde pescăruşul Jonathan la nedumerirea tînărului său prieten: „Nu înţeleg cum poţi iubi un cîrd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.”
Cartea este dedicată: „Adevăratului Pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi.” Rămîne să verificaţi dumneavoastră dacă „noi toţi” merităm dedicaţia.
Fragment: Era dimineaţă şi un soare proaspăt strălucea în aur peste clipocitul mării domoale.
La o milă de ţărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scînteiase în aer pînă cînd apărură o mie de pescăruşi care încercau, zvîcnind şi zbătîndu-se, să obţină cîteva firimituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă.

Zink, Rui. Cititorul din peşteră. – Bucureşti: Humanitas, 2008. – 90 p.
„Te autorizez să subliniezi cărţile pe care le vei citi” spune personajul principal al acestei poveşti. Este numai una din lecţiile primite de un adolescent care a nimerit la timp în cea mai frumoasă şi mai grea aventură a vieţii lui: cititul cărţilor. Băiatul, ai cărui părinţi tocmai au divorţat, face parte dintr-o gaşcă de hoţi mărunţi. Preferă, fără îndoială, televizorul, nu biblioteca. Dar, spre ghinionul lui, ajunge într-un loc unde nu există televizor... O parabolă despre lumea de azi şi o minunată lecţie de citit.
Observaţia criticului: Povestea îi va cuceri uşor pe împătimiţii cărţilor... Vor avea bucuria să se recunoască într-unul din personaje. Lucru la care nimeni nu rămîne indiferent.
Fragment: Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de ani. Părinţii mei tocmai terminaseră divorţul, lucru de care nu-mi mai păsa prea mult, în afară de faptul că, în toiul micului lor război personal, aveau încă şi mai puţin timp ca de-obicei ca să mă piseze. Eu umblam de colo-colo cam pierdut şi, cînd m-am regăsit, eram membrul unei bande de mici gîinari în zona cheiului, lîngă estuar, unde fluviul şi marea se întîlnesc ca să-şi încheie socotelile cu viaţa.
Ţara copilăriei mele era o miniatură într-o sferă de sticlă, din cele care se produc zăpadă de polistiren dacă le scuturăm, dar în care, dacă nu le scuturăm, nu se întîmplă nimic. Ei bine, pe vremea aceea exista pe acolo un tîrg în fiecare sîmbătă, iar hoţomanii de noi profităm de învălmăşeală ca să şterpelim niscai portofele, fructe, plăcinţele şi alte produse de pe urma cărora ne alegeam şi noi cu cîte ceva.

Foenkinos, D. Potenţialul erotic al soţiei mele. – Bucureşti: Humanitas, 2009. - 155 p.
În Parisul zilelor noastre, un colecţionar cu nume de erou grec, Hector, are, ca toţi colecţionarii, mari probleme cu ideea de unic. Confruntarea cea mare este cu ea, femeia unică a vieţii lui, întîlnită, cum se întîmplă adesea, în faţa unei cărţi.
Fragment: Hector avea o figură de erou. Îl simţeai gata să treacă la fapte, să înfrunte toate primejdiile omenirii noastre umflate, să înfierbinte gloatele de femei, să discute în ascensor cu vecinii şi, dacă era în mare formă, să înţeleagă un film de David Lynch. Un soi de erou al timpului nostru, cu pulpele bombate. Chestiunea e că tocmai se hotărîse să se sinucidă. În materie de eroi se poate şi mai bine, nimic de zis. Un anume gust pentru spectacol îl făcuse să aleagă metroul. Ca să afle toată lumea despre moarte lui, să fie un soi de avanpremieră mediatică a unui film dinainte ratat. Hector se clătina uşurel pe picioare în timp ce asculta, din politeţe, instrucţiunile sonore ca nu cumva să-şi cumpere biletul la repezeală; în caz că dădea greş, era util să şi le amintească.

Zink, Rui. Aşteptarea. – Bucureşti: Humanitas, 2010. - 133 p.
La ce slujeşte o carte? Cum se clădeşte o prietenie? De ce se vînează balene? Este oare dragostea un vas-fantomă? Bine-venite interogaţii, la care răspunde Aşteptarea. Mai mult sau mai puţin.
Pe vremea aceea, mi-era frică de tăcere şi nu percepeam că nu e nimic rău să rămîi tăcut în mijlocul unei conversaţii, sau chiar să nu existe conversaţie între două persoane care merg una lîngă alta. Tăcerea e ca marea. Ne învăluie şi ne poate scufunda, dacă nu ştim să luptăm cu ea; dar ne poate şi legăna, dacă pierdem frica şi ne lăsăm duşi. În cazul amîndurora, mare şi tăcere, nimic nu-i mai rău decît să dăm din braţe cuprinşi de panică afirmă autorul cărţii, Rui Zink.
Fragment: Vara lui 1975. Fălci, de Steven Spielberg, ajunge pe ecranele cinematografelor. Inovaţia din film e simplă: camera subiectivă, pe un plan inferior, care arată punctul de vedere al monstrului apropiindu-se încetişor şi, pe urmă, feroce, de o ferocitate vorace, canibalică, de picioarele victimelor fără apărare. Frica venind de jos – unii au văzut aici o oarecare referire la sex, sexul ca element al terorii, abrupt şi imprevizibil ca un rechin, care ne devorează de jos în sus, care ne devorează împotriva voinţei noastre, apetitul animalic, feroce, primar, care ne atacă făă să se lase controlat de noi. Da, da, asta au spus unii, dar eu nu-s de acord.

Ōgai, Mori. Dansatoarea. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 73 p.
Pînă să ajungă în Berlin, Ōta Toyotarō era un tînăr studios, care promitea să facă o strălucită carieră politică. În sufletul lui ca „arborele de mătase ale cărui frunze se închid imediat ce le atingi” era o singură dorinţă: să cîştigi onoarea familiei. Confiscat însă de metropola europeană, tînărul care rînd pe rînd în capcanele întinse de orice mare oraş. O singură privire albastră, plină de tristeţe, cea a graţioasei Elise, e de ajuns pentru a fărîma scutul idealurilor lui Toyotarō şi pentru a-l face să renunţe la tot. Visul lui e lăsat la voia destinului, mai bine zis a bunului său prieten Aizawa...
Fragment: Aprovizionarea cu cărbune se încheiase. În jurul meselor din salonul de clasa a doua domnea tăcerea, iar lumina lămpilor incandescente se răspîndea inutil. De fapt, azi, pînă şi jucătorii de cărţi, care se întîlneau aici în fiecare seară, merseseră la hotel şi eram singurul pasager rămas la bord.
Cu cinci ani în urmă, cînd sosisem în acelaşi port Saigon, cu o misiune în Occident ce-mi împlinea năzuinţele cele mai dragi, tot ceea ce vedeam, tot ceea ce auzeam, tot, fără nici o excepţie, îmi părea o noutate pe care o consemnam cu ajutorul pensulei într-un jurnal de călătorie ce se îmbogăţea, pe zi ce trecea, cu cîteva mii de cuvinte.

Expoziţie virtuală - Marin Sorescu, poet şi dramaturg român

Sorescu, Marin. La lilieci.- Bucureşti: Creuzet, 1995.- 159 p.

Lucrarea lui Sorescu ”La lilieci” este o carte de poeme care este în strînsă legatură cu viaţa şi lucrurilele de la ţară, într-un mod naiv, simplu şi evocativ, care crează şi reprezintă un esenţial ingenios al autorului. Poemele din lucrarea dată redau componentele vieţi de la ţară, alături de plăcerile muncii pămîntului, discuţiile în dodii, de cîntecele burleşti, obiceiurile gastronomice, funeraliile ezoterice ori superstiţiile întunecate, fiind toate prezentate într-o combinaţie de vorbire familiară şi extravagant-barocă, făcând fiecare moment proaspăt şi palpabil.

Sorescu, Marin. Japiţa.- Bucureşti: Ed. “Marin Sorescu”, 2003.- 221 p.
Romanul Japiţa este cel de al treilea roman de talie înaltă a autorului. Romanul a fost scris în perioada anilor 1978- 1983, parcurgînd un drum destul de lung pînă la apariţia lui. E o lucrare ce a parcurs o cale întortocheată, însă, a făcut mari progrese. Au fost publicate capitolele din roman ca mai tîrziu să apară o lucrare destul de compactă şi exactă.

Sorescu, Marin. Iona.- Bucureşti: Creuzet, 1995.- 95 p.
Cartea dată cuprinde o piesă de teatru, structurată în patru capitole. Este o piesă în care protogonistul e Iona. Totul începe de la o simplă scrisoare găsită în casuţa poştală după care se rulează toată piesa.

Sorescu, Marin. Ecuatorul şi polii. - Timişoara: Facla, 1989.- 153 p.
Ecuatorul şi polii este e plachetă de versuri cu o structură destul de complexă care conţine poezii din mai multe spaţi şi puncte de pornire.

Sorescu, Marin. Viziunea vizuinii. - Bucureşti: Albatros, 1982.- 223 p.
Lucrarea dată are la bază două părţi cu un număr suficient de capitole, fiecare avînd un motto întîmplător, şi cu două volume de versuri inedite, în afară de text.

Sorescu, Marin. Vărul Shakespeare şi alte piese.- Bucureşti: Cartea Românească, 1992. - 286 p.
Este o carte ce conţine trei piese de teatru: Luptătorul pe două fronturi, Casa evantai, Vărul Sakespeare. Prima piesă este în trei acte, cea de a doua este în cinci acte şi cea de a treia - în cinci acte. Ficare piesă îşi are tema sa aparte ce captivează atenţia cititorului.

Sorescu, Marin. Unde fugim de acasă?.- Bucureşti: Creuzet, 1996.- 83 p.
E o lucrare destinată copiilor deoarece îi reprezintă anume pe ei. Lucrarea la început a avut o imagine însă după 30 ani de activitate “Unde fugim de acasă?” apare într-o nouă ediţie, total îmbogăţită şi ilustrată de autor, încântînd generaţii întregi de copii şi părinţi.

Sorescu, Marin. Opera poetică .- Chişinău: Carteier, 2006.- 239 p.
Este o lucrare în două volume ce au la bază poeme ce reprezintă cele mai valoroase lucrări ale autorului.

Sorescu, Marin. Trei dinţi din faţă.- S.l: Creuzet, 1993.- 540 p.
Trei dinţi din faţă este un roman al caracterelor umane, apoi a unei lumi care caută valori de care să se agaţe. S-ar părea că fiecare personaj sorescian este chinuit în felul lui de tot felul de temeri, de la nimicuri până la probleme ca banii de azi pe mâine.
La prima vedere romanul Trei dinţi din faţă pare alambicat în relaţii sociale dintre diverşi indivizi, dar şi scriitura densă îl face dificil. Dar dacă priveşti cu atenţie construcţia romanului înţelegi că fiecare personaj are încă doi prieteni aşa că simbolistica cifrei trei este în permanenţă îndeplinită.

Sorescu, Marin. Răceala.- Bucureşti: Creuzet, 1994.- 131 p.
Răceala reprezintă tragedia istorică a poporului român, care a avut nefericirea de a fi „în calea tuturor răutăţilor”, confruntîndu-se în permanenţă cu problema obţinerii independenţei naţionale. Acţiunea evenimentelor reflectă perioada domniei lui Vlad Ţepeş, evocînd un eveniment din anul 1462: Mohamed al II-lea, învingătorul de puţină vreme al Bizanţului, conduce o expediţie militară împotriva Ţării Româneşti, cu consecinţe grave pentru armata otomană.

Sorescu, Marin. Poezii alese de cenzură.- Bucureşti: Roza vînturilor, 1991.- 125 p.
În această lucrare sunt alese poezii de cenzură a autorului, perla creaţiei soresciene, ivită, ca şi poezia lui Eminescu, din străfundurile rănii unui neam întreg, din durerea tuturor adunată într-un singur suflet, dar biruită prin miracolul cuvîntului creator şi re-creator al lumii.

Sorescu, Marin. Traversarea.- Bucureşti: Creuzet, 1994.- 141 p.
Traversarea adună versuri scrise de-a lungul mai multor ani - care îşi păstrează forţa şi actualitatea, încercînd tălmăcirea în metafore a timpului pe care îl trăim- traversarea devenind copleşitoarea grijă a noastră, a fiecăruia- traversarea perioadei de dictatură, tranziţia- tot o traversare – ieşirea la un liman, trecerea dintr-o vârstă în alta.

Sorescu, Marin. Puntea.- Bucureşti: Creuzet, 1997.- 110 p.
Este ultima plachetă de versuri ale autorului majoritatae poeziilor au fost dedicate soţiei sunt poezii, dintre cele nedatate, pe care autorul nu a avut puterea să le dedice.

Plecare
Mă întorc cu faţa
Spre perete
Şi le spun prietenilor
Îndureraţi:
Mă întorc repede.

Sorescu, Marin Poezii.- Bucureşti: Creuzet, 1996.- 174 p.
O altă plachetă de versuri prin care sorescu cu o capacitate excepţinală de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune. Este entuziasmat şi beat de universe, copilăros, sensibil şi plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în excepţia largă a cuvântului.

Cimpoi, Mihai. Critice.- Craiova: Fundaţia „Scrisului românesc”, 2001.- 205 p.
În opera sa, Critice, Mihai Cimpoi face trimitere şi la opera lui M. Sorescu, făcînd, astfel, o analiză a lucrărilor, a stilului abordat de autor, a temelor pe care s-a axat şi modul de exprimare.

Alexandrescu, Emil. Literatura română în analize şi sinteze.- Chişinău: Uniunea scriitorilor, 1999.- 558 p.
În cartea dată sunt analizate patru lucrări a autorului: Shakespeare, Iona, Răceala şi Astfel, care facilitează munca celui ce citeşte în deosebi: profesorilor, elevilor, sudenţilor sau criticilor.

Zaicu, Mircea. Dicţionarul scriitorilor români.-. Bucureşti: Albatros, 2002.- 947 p.
În dicţionarul dat este prezentată viaţa şi activitatea autorului.

Istoria literaturii române.- Chişinău: Cartier, 2004.- 960 p.
Lucrarea dată face o trimitere la opera lui Soresu Sekespeare cu a apărut lucrarea, care este tema abordată cine sunt protagonişti din operă şi care a fost impactul acestei lucrări.

12.02.2011

GRIGORE VIERU - O COMOARĂ CE A EXISTAT, UN ORFEU CE A CÂNTAT ŞI O DĂINUIRE VEŞNICĂ PENTRU NEAMUL NOSTRU

Dacă cineva iubeşte berea ca să-şi potolească setea, îmbracă o haină bună ca să facă o impresie bună, cinevă face dezbateri politice ca să-și facă un nume, atunci Grigore Vieru a iubit trei lucruri: mama, limba şi neamul. A fost cel înveşnicit prin frumos, asupra lui au cântat lire de înţelepciune, slova lui a fost însăşi neamul nostru, a fost cel care nu poate fi înlocuit, dar care poate fi înţeles şi apreciat. El nu mai este, dar oricum există, prin marea sa creaţie, o infinitate ce nu are desluşire deoarece a căutat mereu Absolutul: l-a atins, l-a venerat şi l-a trimis nouă ca să existăm prin el…
Am organizat o expoziţie virtuală în care expunem cărţile poetului nostru naţional, aflate în colecţiile Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”.

Vieru, Grigore. Cele mai frumoase poezii. - Bucureşti: Jurnalul, 2009.- 285 p.

Un divin al neamului nostru, un mare nume al literaturii române, Grigare Vieru, a cărui poezie se va eterniza prin străfulgerările de geniu care o să susţină şi o să lumineze pe dinăuntru orce suflare, orce susur de izvor sau o simplă adiere de vînt. Lucrare are la bază trei caracteristici de divizionare a creaţiilor sale: Făgăduindu-mă iubire ce se acsează pe lirică, Pod peste lacrimi ce are la bază dedicaţii şi Moşul din leagăn ce se bazează pe versuri pentru copii.



Vieru, Grigore. Taina care mă apără.- Iaşi:Princeps Edit, 2008.- 682 p.

Este cea mai de amploare lucrarae poetică a lui Vieru în această carte e toată existenţa lui , toate trăirile, dorinţele, realizările, orgoliile, clipele de bucuri, nostalgiile şi cel mai important însăşi existenţa lui.Vieru în această operă şi-a prezentat toată mare sa activitate de la prima creaţie pînă la ultima sa suflare.
Sursa imaginii: library.ulim.md



Vieru, Grigore. Ghicitoare fără sfârşit.- Chişinău: S. n, 2005.- 226 p.
Nu a cîntat nimeni ca el limba şi nu a scris nimeni mai frumos de dragul mamei, chipul şi sufletul ei. Lucrare are la bază o plachetă de versuri destul de variată care face trimitere atît la natură, la grai, suflet şi limbă, care a fost pentru el tot ce avea mai scump.



Vieru, Grigore. Acum şi în veac. Bucureşti: Chişinău: Litera Internaţional, 2001.- 311 p.

Grigare Vieru este poetul începuturilor de lume, când finţa e aurorală, nefisurată şi neculpabilizată. Neoromantic prin structură, el îşi înmoaie versul în astfel de ape primordiale, în substanţa plasmatică a originilor- de unde prezenţa constantă din fior sau tremur. Vierul este omul adamic de la începutul lumii care cade în istorie el este potenţat de o putere expresionistă, de un patetism messianic, căci făptura sa trăieşte la pragul frăgezimii, vulnerabilităţii primare, dar şi la punctual de sus al chemării, al gestului justiţiar şi reparator.



Vieru, Grigore. Strigat-am către tine.- Chişinău: Litera internaţional, 2002.- 546 p.
Lucrarea are la bază o diversitate le poezii care sunt nişte poeme lirico- epice, în care caractetul epic aste conturat pe temeiul ideilor şi valorilor dominante ale conştiinţei naţionale.petul sciind aceste versuri e mai mult obosit decît fericit, poetul păşeşte uşor prin frumuseţile lumiiacesteia. Obosit, căci a trudit o viaţă pentru a se integra în Absolut. Mai puţin fericit, căci căutarea Absolutului e veşnicăiar prin tot ce a scris noi deschidem larg ochii spre minunăţiile tulburătoare ale lumii.



Vieru, Grigore. Rădăcina de foc.- Bucureşti: Univers, 1988.- 370 p.
Placheta de poezie Rădăcina de foc aşa cum este concepută este imaginea a ceea ce sînt azi în cuvînt şi mai ales a ceea ce năzuiesc să fie ca însăşi supremul judecător să lumineze acest volum şi să dăinue lirismul marelui poet.
Sursa imaginii: anticaritsophia.ro




Vieru, Grigore. Rugăciune pentu mama.- Cricova: Scrisul românesc, 1994.- 190 p.
Este o lucrare ce conţine poeziile dedicate mamei , cea care la ajutat, la ocrotit şi la îndrumat.Uşoară, maică, uşoară, C-ai putea să mergi călcând, Pe seminţele ce zboară, Întreceruri şi pământ, În priviri cu-n fel de teamă, Fericită totuşi eşti, Iarba ştie cum Te cheamă, Steaua ştie ce gândeşti.



Vieru, Grigore. Curăţirea fîntînii.- Galaţi: Porto-Franco, 1993.- 150 p.

Vieru e un poet al simbolurilor artistice naţionalee contemporanul nostru, deci şi al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională. A fost poetul fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului. El e poetul epoci noastre, al neamului nostru în creaţia sa find reflectate trăsăturile caracteristice ale specificului nostru naţional.



Vieru, Grigore. Poetul.- Chişinău: Ştiinţa, 2010.- 463 p.

Obiectul general al acestei colecţii este reintroducerea patrimoniului ştiinţific, cultural şi artistic în circuitul larg. Cărţile înmănuncheate sub genericul “Academica” vor să familiarizeze cititorul cu operele de referinţă ale înaintaşilor şi contemporanilor noştri, opere create de-a lungul a mai bine de patru secole, adică de la primele izvoare scrise în limba română şi până la ultimile texte recente.
Sursa imaginii:libruniv.usb.md


Un discipol al lui ORFEU: Omagiu poetului Grigore Vieru la 70 de ani.- Chişinău: Prut Internaţional, 2005.- 251 p.
Este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu sau poate e miticul maestru ce nu-şi poate refuza nici propria sa umbră? Măcar o dată, cu toată amărăciunea din viaţă sau cu toată viaţa din viaţă.Fără a destupa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc spumos - autorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă lin, în matca marilor teme a căror acolire nu se poate face decât cu pericolul uscăciunii şi sterilităţii. Discret, dar ferm şi precis în gusturi şi nuanţe, el îşi clădeşte o lirică trainică sub cupola adevărului.



Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru.- Chişinău: Prut Internaţional, 2005.-185 p.

Lucrare este o relecturare a operei lui Gr. Vieru în ciuda schimbării unghiului de receptare, datorită instaurării unei epoci noi a europenizării, globalizări şi a apariţiei unor noi formulemitropetice sub semnul paradigmei relativizate postmoderniste, fenomenul Grigore Vieru a supaveţuit cutezător nu doar prin demersul săi naţional identitar ci şi prin culoarea lui existenţială.
Sursa imaginii: facebook.com



Grigore Vieru. Omagiul adus memoriei poetului de oraşulmarilor uniri - Alba Iulia.- Alba Iulia:Seminţe, 2009 .- 176 p.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mie dor de voi şi vă sarut. Aceste versuri am putea sa le spunem şi noi acum cu nostalgie că ne-a fost frate, ne-a scris la timp şi cu dragoste dar am ajuns să-l sărutăm de adio...


Grigore, Vieru. Mama. - Chişinău: Literatura artistică, 1988.- 175 p.
Mama, ca simbol, cuprinde însăşi infinitatea. Şi nu nevoie de altceva ci de:
Mama, Tu eşti patria mea! Creştetul tău - vîrful muntelui acoperit de nea. Ochii tăi - mări albastre, Palmele tale - arăturile noastre. Respiraţia ta nor din care curg ploi peste cîmp şi oraş. Inelul din degetul tău - cărare prin care ochesc în vrăjmaş. Basmaua - steag, zvîcnind ca inima. Mamă, tu eşti patria mea!



Vieru, Grigore. Cine crede. - Chişinău: Literatura artistică, 1989.- 400 p.
Lucrarea dată ca şi celelalte lucrări ale autorului, conţine toată creaţia sa de la primele versuri pînă la cele mai renumite lucrări ale sale. Ca să fie fericit şi cînd a îndulcit măcar pentru o clipă viaţa neamului nostrum.



Ciocanu, Ion. Literatura română. - Chişinău: Prometeu, 2003.- 510 p.
Ion Ciocanu în lucrarea sa Literatura română face o trimitere la opera marelui poet Grigore Vieru: viaţa, activitatea, opera.


Maria Bivol.

10.02.2011

Expoziţie virtuală - Liviu Deleanu: 100 de ani de la naştere

Deleanu, Liviu. Epigrame cu adresă.- Chişinău: Ruxanda, 1999.- 79 p.
Lucrarea în cauză redă nişte mici trăsături sufleteşti, momente din viaţa autorului care au apărut sub forma unor epigrame. Deoarece primele rînduri pe care lea conceput autorul au fost însăşi epigramele. Nişte mici catrene ce amuză dar care crează şi unele momente de gîndire profundată. Azi cei ce l-au cunoscut pe Delianu în plină maturitate, ba şi mai tîrziu, le vine greu să-şi imagineze cum blîndul şi tăcutul Deleanu ar fi fost în stare să înţepe sau să jignească pe cineva.

Deleanu, Liviu. Vreme-n alte vremi topită. - Iaşi: Bonitas, 2005.- 141 p.
Lucrarea în cauză redă poeziile cu orientări tradiţional-clasice ale autorului care este însăşi înteimetorul şi animatorul orientării. Opera poetică a lui Liviu Deleanu este în realitate un nou izvod de nouă frumuseţe ce reprezintă un atare tip de creaţie prin iubire şi anume iubire frumosului şi a sacrului şi a dorului de viaţă, de tainele existenţei umane şi de tot ce este spaţiul mioritic.

Deleanu, Liviu. Poezii.- Chişinău: Hyperion, 1991.- 320 p.
Deleanu e cel care s-a născut în poezie. De la patru ani scrie ca la vîrsta de şaisprezece ani să creeze aceste pozii care sunt redate în lucrarea dată. Peziile sale sunt ca însăşi sufletul său curat şi plin de mister.

Deleanu, Liviu. 100 pezii de dargoste şi dor.- Chişinău: Hyperion, 1996.- 102 p.
Clopat al dradostei, Numa, Nu conteni deloc, Ci bate mereu ca acuma, Cu via ta limbă de foc - cam aceasta ar şi denota toată lucrarea dată: dragoste, nelinişte, dorinţă, neîmpăcare şi aşteptare.

Ciocanu, Ion. Literatura română contemporană din Republica Moldova.- Chişinău: Literatura, 1998.- 439 p.
Lucrarea dată face o caracteristică generală a activităţii literare ale autorului. O confesiune de creaţie, lirica de dargoste a lui Liviu Deleanu care face trimitere la cele mai deosebite momente din lirica şi viaţa sa plină de ocolişuri.

Mihai, Dolgan. Polifonismul creativităţii.- Chişinău: S.n , 2010.- 624 p.
Însăşi lucrarea e o mare trăire deoarece încearcă în măsura apartenenţei autorului să facă o tipologie, o apreciere aşa cum şi lui Deleanu îi dă un titlu de individalitate, de unicacitate ce îl face să aibă între un stil modernist şi stilul clasic. Care îl avantajează din mai multe puncte de vedere.

Ciocanu, Ion. Literatura română.- Chişinău: Prometeu, 2003.- 510 p.
Prin critica sa literară Ciocanu face o trimitere la opera lui Deleanu şi anume între metafora sugestivă şi tributul plătit ideologiei comuniste. Măiestria lirică poate consta, aşadar, nu numai în abordare ingenioasă, amplă şi profundă a unor subiecte, teme , probleme de mare intensitate şi importanţă, ci şi în evocarea subtilă a unor sentimente dominante de candoare, în recrearea unei atmosfere favorabile dezvăluireii acestor sentimente.

Maria Bivol
Biblioteca Municipală "B.P.Hasdeu"

02.02.2011

Iwasaki, Mineko. Adevărata viaţă de gheişă. – Bucureşti: Humanitas, 2009. – 287 p.



Sunt memoriile unei gheişa, care de la vîrsta de cinci ani fusese instruită pentru profesia în cauză. Perseverentă şi iubind cu patimă dansul, a devenit una dintre cele mai preţuitoare gheişe din istoria profesiei, fiind socotită „comoara naţională” titlu japonez rezervat doar marilor artişti. Mine Iwasaki spune că mulţi afirmă că am fost cu siguranţă gheişa de care s-a bucurat de cel mai mare succes. Adevărata viaţă de gheişă este povestea ei: simplă, demnă, înduioşătoare uneori – şi absolut autentică.
Sursa imaginii: www.librariabucuresti.com

Golden, Arthur. Memoriile unei gheişe / A. Golden; trad. din limba engleză: O. Cristescu. – Ed. a 2-a. - Bucureşti: Humanitas, 2006.


Titlu original: Memoirs of a geisha.
Chiyo, o fetiţă de nouă ani dintr-un sat japonez, este vîndută unei gheişe din Kyoto, Hatsumono, care o supune unui tratament extrem de dur, geloasă pe frumusetea ei uimitoare.
Intr-un tarziu, Chiyo e salvata de marea rivala a lui Hatsumono, Mameha, care o ia sub protecţia ei. Chiyo devine astfel gheişa Sayuri, pregatită cu toate aptitudinile sociale şi artistice de care e nevoie pentru a supravietui în societatea japoneză a secolului trecut.
Tot Mameha o învaţă că o gheişa nu e liberă să iubească ori să-şi creeze propriu destin. Secrete, intrigă, concurenţă… iată criteriile după care se bazează evenimentele din această carte, evenimente, care, de fapt, sunt luate din viaţa reală.
Bestseller internaţional, numărul 1 în toate topurile din Europa şi America, vîndut în peste 4 milioane de exemplare şi tradus în peste 35 de limbi, romanul lui Arthur Golden a fost ecranizat de regizorul Rob Marshal, pelicula fiind distinsă în 2006 cu un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar şi 3 premii Bafta.
Impresii, comentarii: În parte roman istoric, în parte bildungsroman, în parte basm, Memoriile unei gheişe îi dezvăluie cititorului o lume dispărută, de un erotism plin de rafinament. The New York Times
Golden scrie cu uimitoare empatie despre un tip feminin privit de obicei în Occident, ca o caritcatură sau o piesă de muzeu. De foarte puţine ori s-a întîmplat ca o lume străină, închisă privirilor indiscrete, să fie evocată cu atîta naturaleţe. The New Yorker.
Sursa imaginii: www.cinefan.ro

01.02.2011

Pellea, Oana. Jurnal: 2003-2009. – Bucureşti: Humanitas, 2009. – 219 p.


Oana Pellea este o cunoscută actriţă din România. Joacă în română, engleză, franceză, italiană. A reprezentat România în numeroase jurii internaţionale la festivalul de teatru şi de film.

Ioana Pîrvulescu afirmă la începutul cărţii Jurnalului Oanei Pellea Dragă Oana, trebuie să fie îngrozitor de greu să fii actriţă. Şi nu pentru că e nevoie de talent, pasiune, putere de a răbda, stăpînire de sine atîtea altele, ci pentru că lumea din jur te confundă cu măştile pe care le-ai purtat. Ce-i drept, un actor bun se identifică el însuşi cu masca, măcar preţ de un spectacol. Cînd citeşti jurnalul unui actor, lucrurile revin la normal, omul real îşi recapătă nu numai consistenţa, dar şi valoare, iar măştile lui, visul, oricît de minunate, oricît de pline de viaţă, redevin umbre efemere.
Însăşi autoare afirmă că atunci cînd scrii un jurnal pe care te-ai hotărît să-l faci public şi crezi că el nu va interesa pe nimeni, ai senzaţia clară că scrii, de fapt, doar pentru tine. Şi chiar aşa e.
Sursa imaginii: www.librariaatlas.ro

McGinniss, Joe Jr. Poveste din Las Vegas. – Bucureşti: Pandora, 2010. – 325 p.


După cum afirmă autorul Las Vegas este un oraş în care copiii sunt lăsaţi singuri şi dezorientaţi, fără nimic de făcut, fără supraveghere şi îndrumare; cu prea mulţi ciudaţi şi perverşi care încearcă să-i exploreze. E un loc periculor, atît fizic, cît şi emoţional. Nu degeaba are cea mai crescută rată de sinucideri în rîndul adolescenţilor din America: 20%.Pentru a scri această carte, autorul a intervievat zeci de adolescenţi şi tineri crescuţi în Las Vegas.
E un roman plin de tandreţe, o poveste care te lasă cu inima frîntă, un thriller literar pe care nu-l vei putea lăsa din mînă.
Impresii: Portretul brutal al unei generaţii pierdute. Publisher Weekly.
Sursa imaginii: www.cartea.ro

Colecţia Romance a editurii Polirom, Iaşi, România.

North, Freya. Secrete de familie / F. North; trad. din limba engleză şi note: M. Negrilă. – Iaşi: Polirom, 2009. – 558 p. (col. Romance)
Titlu Original: Home Truths.

În ciuda faptului că mama celor trei surori McCabe, simpaticele eroine din Secrete de familie, a fugit cu un cowboy din Denver cînd ele erau mici şi au fost crescute de excentricul lor unchi Django, Cat, Fen şi Pip se consideră cît se poate de normale. Pip are un fiu vitreg în vîrstă de nouă ani, Fen e mama unei fetiţe de cîteva luni, iar Cat s-a întors în Anglia, după o absenţă de patru ani, cu gîndul de a face şi ea un copil. Toate trei au puţin peste treizeci de ani şi viaţa lor pare să le rezerve promisiunea unui viitor minunat. Numai că la petrecerea dată de Django cu ocazia împlinirii vîrstei de şaptezeci şi cinci de ani îşi face apariţia un oasptete neaşteptat. Vechi secrete de familie ies la suprafaţă, iar nu după multă vreme acestea sunt însoţite de veşti noi.
De-a lungul întregii mele vieţi, romanele de dragoste au fost cele care mi-au dat puterea să merg mai departe. Şi am observat că în ultimul timp acest gen de literatură are mai mulţi cititori decît oricare altul. De la poveşti platonice la relaţii dezastruoase, de la drame istorice la aventuri contemporane, romanele de dragoste sunt la fel de diverse ca dragostea însăşi. Iar mie îmi place să trăiesc prin intermediul eroinelor mele, pentru că ele ajung să facă lucruri la care eu nu aş îndrăzni niciodată să mă gîndesc afirmă autoarea.
Impresii: Emoţii, picanterii, lacrimi şi pasiune – ce ar putea să vă displacă la această poveste plină de învăţăminte dedicată romanticilor adevăraţi? - Heat
Un roman emoţionant, care tratează partea mai întunecată a iubirii. Protagonistele din Secrete de familie sunt femei adevărate, cu sentimente adevărate. – She

Sursa imaginii: www.julie.ro

North, Freya. Regulile dragostei / F. North; trad. din limba engleză şi note: L. Lupu. – Iaşi: Polirom, 2009. – 414 p.
Titlu original: Love Rules

Regulile dragostei ne prezintă două tinere extrem de diferite, ceea ce nu le împiedică să fie cele mai bune prietene încă din copilărie. Thea Luckmore, o practicantă devotată a terapiei prin masaj, crede în dragoste la modul de-acum demodat – o dragoste unică, definitivă, absolută, ca-n filme. În schimb, Alice Heggarty, o editoare de succes, s-a lăsat întotdeauna condusă de dorinţă, cu toate că n-a avut pînă la urmă parte decît de lacrimi. La vîrsta de treizeci de ani şi la sfîrşitul unei relaţii dezastruoase, Alice ia decizia să se mărite cu Mark Sinclair, un amic confident, îndrăgostit de ea încă din adolescenţă.
Impresii: O lectură de neuitat, pe care trebuie să o savuraţi de la prima pînă la ultima pagină. – Cosmopolitan
Un roman captivant, făurit din acelaşi material ca viaţa însăşi: din dragoste, sex, fidelitate, pasiune şi, mai presusdeorice, prietenie. – Glamour
Sursa imaginii: www.referatonline.ro

McInerney, Monica. Fetele lui Faraday. – Iaşi: Polirom, 2009. – 551 p.
Titlu original: Those Faraday Girls.

Maggie Faraday, protagonista romanului Fetele lui Faraday, îşi petrece copilăria într-o casă neconvenţională, plină de viaţă, din Tasmania, cu tînăra ei mamă (de numai şaptesprezece ani), patru mătuşi fascinante şi un bunic excentric. Copilul primeşte educaţia necesară şi se bucură din plin de liniştea şi confortul unei familii, însă, cu numai cîteva săptămîni înainte ca Maggie să împlinească vîrsta de şase ani, are loc un evenimnat şocant care le schimbă tuturor vieţile.
Ce s-a întimplat? Veţi descoperi şi singuri în urma lecturării cărţii...
Romanul a fost distins cu General Fiction Award, Australia, 2008.
Impresii: O poveste cu surori care se iubesc şi se luptă în felul acela în care numai surorile o pot face – o saga de familie impresionantă, uneori tristă şi amară... Cu siguranţă un roman ce se cere ecranizat.” Irish Independent

Sursa imaginii: julie.ro